Jurnalul unei fete indragostite :X

Astăzi eram cam plictisită. Ieşisem de la şcoală şi n-aveam chef să merg direct acasă să mă cufund în plictiseală, aşa că mergând prin oraş , plimbându-mă m-am oprit într-un părculeţ…şi…ce să vezi?...am găsit, defapt am văzut pe banca pe care mă pusesem să meditez liniştea care s-a contopit în oraş, un caiet, şi pe caiet era un “mesaj” care suna cam aşa:
“Sunt Ana, iar acest caiet, defapt jurnal, îmi aparţine şi ţine ascunse secretele mele”
Am rămas uimită, întrebându-mă: cum a putut acea Ana să-şi uite un asemenea lucru preţos şi important, dar mi-am zis în sinea mea că e relexant să citeşti povestea altcuiva…o pagină mi-a atras atenţia:
“1 decembrie 2010 Sunt un suflet rătăcit. Visez la clipele care au fost, la buzele lui, la privirea lui…ce îmbrăţişare caldă avea ! Amintirile mă amăgesc, lăsându-mi gustul amar al unui sărut pierdut.
Totul se întunecă şi devine un labirint la capătul căruia se află „ fericirea” , însă e prea greu să o găsesc, nu mai am putere să cred, iar sufletul mi s-a înnecat în oceanul de lacrimi vărsate din cauza lui…Picăturile de ploaie lovesc geamul, mă ridic în picioare şi privesc pe fereastă timp de o secundă…a fost de-ajuns să suspin de dorul lui…îmi iau geaca şi plec. Ajunsă afară, mă uit pe cerul întunecat, îmi place să mă plimb singură prin ploaie, pentru că nu mă vede nimeni când plâng. Doar eu ştiu cât am vrut să-i pot uita privirea. Am încercat să alung gândurile cu el şi să zâmbesc fără griji…dar în zadar…nici nu ştie cât il iubesc.Să mă plimb prin „locurile noastre”?...nu…acum îmi par locurile lui. Parcă aş fi o străină în locurile în care odată ne împărtăşeam dragostea, în locurile pe care le cunosc mai bine decât propria mea palmă. Ajung în parc, mă aşez pe o bancă, îndeajuns de îndepărtată de „acele locuri”. Începe să plouă cu găleata. Prin furtuna tulbure văd o umbră! O siluetă se opreşte la un metru în faţa mea. Nu văd decâd două sclipiri în ochii săi şi reuşesc să văd că obrajii îi sunt uzi de lacrimi, nu din cauza ploii…îmi doresc să-i zâmbesc sau să-l văd mai bine, dar tot ce reuşesc să fac e să mimic zâmbetul; seamănă mai mult cu o strâmbătură. Se apropie cu paşi înceţi de mine şi…îi întind un şerveţel din pacheţelul care stă lângă mine, pe bancă, dar…parcă mă trece o senzaţie de…o, nu! Cred că sunt vestiţii fiori. Mă uit în ochii lui şi dincolo de lacrimi văd un chip blând, deschis…o privire şi…oups!!! îl iubesc!? doar după o simplă privire e posibil să mă îndrăgostesc? Nu-mi vine să cred!!! Sunt emoţionată dar…nu ştiu ce mi-a pregătit viitorul…ştiu doar că am jurat să nu cunosc regretul, iar după atâtea suspine şi după ce m-am înnecat în lacrimi spun că nu regret nimic. A fost o poveste din viaţa mea, care poate mi-a deschis o nouă cale…”

Aşa s-a terminat povestea Anei, dar mă întreb: oare Ana a avut dreptate? Există iubirea spontană care şterge din minte şi suflet orice durere anterioară?...mai dau câteva pagini să văd ce a mai scris…nu mai e nimic…foile sunt goale. Ba nu! La sfârşit, cu negru şi încadrat în inimioare e scris:
„Am descoperit iubirea adevărată…ea nu se scrie, nu se spune, ci se simte…ADIO, jurnal drag!!!”
La ultima frază am fost întru totul de acord cu Ana şi sper că e fericită.